Despre Afganistan, numai de bine


 sursă foto
Dacă faceţi o căutare simplă în internet punând cuvântul-cheie "Afganistan", primele pagini din orice motor de căutare se vor umple de orori, imaginile vizualizate reprezentând scene de război, oameni schingiuiţi, femei acoperite de burka sau câmpuri întregi de opiu. Veţi vedea sărăcie, deşert, violenţă, o lume aspră, îndepărtată şi neprimitoare.

Dacă însă vreţi să cunoaşteţi tradiţiile, mentalitatea oamenilor, momente din istoria recentă a ţării, să străbateţi cu ochii minţii peisaje tulburător de frumoase, vă invit să citiţi romanele lui Khaled Hosseini, unul dintre scriitorii mei preferaţi. În topul preferinţelor rămâne romanul "Vânătorii de zmeie". Din ultima sa carte publicată,"Şi munţii au ecou", cred că îmi va rămâne întipărită în minte ca un clinchet de clopoţel, pentru totdeauna, povestea de început, emblematică pentru întreg romanul. E o poveste despre familie, despre dragoste, trădare, sacrificiu, regret, dar în acelaşi timp despre alegeri greşite, dureroase dar în acelaşi timp asumate.

Cred că până în 2003, când a fost publicat primul roman al lui Hosseini, nimeni nu a reuşit să descrie atât de pitoresc şi emoţionant viaţa poporului afgan, plină de înţelepciune şi demnitate, dar şi greu încercată de suferinţă. 




Dacă primul impact  pe care l-am avut cu cultura afgană a fost prin intermediul literaturii, cel de-al doilea impact, la fel de pasional, a fost prin intermediul artizanatului tradiţional. Totul a luat naştere într-o zi de marţi, când am găsit, în târgul de obiecte vintage din oraşul meu, o tarabă cu bijuterii şi costume tradiţionale afgane. A fost dragoste la prima vedere: bijuterii din argint lucrate manual, pietre preţioase, brâie, podoabe de mireasă, covoare, toate mă atrăgeau ca un magnet. M-am oprit în faţa tarabei mai bine de o oră şi jumătate. Mi-am luat atunci un set de bijuterii din lapis lazuli şi mi-am promis să revin săptămâna următoare.



Dincolo de aspectul frivol al pasiunii mele, cred că mai mult m-a contrariat şi fascinat deopotrivă ideea că un popor în care există atâta violenţă, în care femeile merg pe stradă acoperite din cap până în picioare, pot exista atâtea frumuseţi, straie colorate, bijuterii zornăitoare, obiecte care dezvăluie mai degrabă latura pozitivă, veselă şi frumoasă a acestui popor, nu cea pe care o cunoaştem prin intermediul episoadelor tragice.


Taraba cu bijuterii afgane nu a revenit în oraşul meu, am trecut pe acolo 2-3 săptămâni la rând, dar nu am regăsit-o. Am întâlnit însă alţi comercianţi afgani, cu obiecte la fel de senzaţionale, la "Festival dell'Oriente", la Carrara, unde am făcut şi fotografiile acestea.


Între timp, pe lista mea de dorinţe a trecut pe primul loc "rochia tradiţională afgană". Sper să o pot achiziţiona în curând, iar dacă nu va fi posibil, voi încerca să rezist până în aprilie, când va fi următoarea ediţie a târgului "Festival dell'Oriente", de data aceasta la Milano.



Labels: , ,