Basarabia, eterna logodnică


Aseară am convocat, în regim de urgenţă, consiliu de familie. "Are toată lumea paşaport?" a fost întrebarea principală de pe ordinea de zi. "Da, avem, ce s-a întâmplat?" au răspuns membrii familiei, unii în direct, alţii prin telefon."Cu prima ocazie mergem în Basarabia!" a fost vestea mea plină de bucurie. "Ce te-a apucat? Aşteaptă măcar să treacă iarna" a încercat să mă contracareze unul dintre cârcotaşi, după care s-a auzit o altă voce: "Nu ziceai că mergem în Maroc?".

"Dragilor, ne cunoaştem întâi ţara şi locurile, apoi mergem să vedem cum e la alţii", am ripostat cu patriotism. "Dacă ar fi ţara noastră nu am avea nevoie de paşaport!" a adăugat unul dintre copii şi nu aveam cum să îl contrazic. Tot el, care îmi ştie preocupările şi pasiunile, a întrebat "Zi mai bine, ce-ai citit sau ce film ai văzut recent?"

Aşa este, eu, de multe ori, înainte să vizitez un loc, îmi fac o idee despre cum este în realitate, din filme, din literatură, artă, şi, mai nou, din articolele de pe bloguri. Înainte să mă pălească dragul de a merge în Basarabia, am avut o perioadă de dragoste profundă pentru... Afganistan. Da, nu râdeţi, încă nu mi-a trecut. Într-un articol viitor vă voi descrie în detaliu cum a luat naştere această stare de spirit şi cum se manifestă ea.

Ei, bine, am văzut de curând o comedie spumoasă, "Nuntă în Basarabia", apărută în România de vreo trei ani, dar pe care eu, spre ruşinea mea, am descoperit-o abia acum. Este vorba de o coproducţie România, Republica Moldova şi Luxembourg, în regia lui Nap Toader.

Filmul prezintă povestea unor tineri, el dirijor bucureştean (Vlad- Vlad Logigan), ea o superbă pianistă din Chişinău (Vica- Victoria Bobu), căsătoriţi deja în România, dar care decid să facă o nuntă şi în Moldova, la rudele miresei, pentru a strânge bani în vederea achiziţionării unei locuinţe.
Întâmplările premergătoare evenimentului şi petrecerea în sine reprezintă o punere în evidenţă a numeroaselor diferenţe ce ţin de cultură, tradiţii, educaţie şi convingeri politice dintre exponenţii celor două realităţi (românească şi moldovenească).

Mi-am amintit, privind filmul, secvenţe din copilăria mea şi de vacanţele petrecute într-un sătuc din Sudul Moldovei noastre, unde graniţa naturală dintre noi şi ei era Prutul. Seara, când în România se oprea curentul electric, ieşeam în curte şi ne uitam cu admiraţie la localitatea de pe dealul opus, iluminată mirific. Ziua încercam uneori să ghicim scene din viaţa lor, vedeam tractoare şi camioane în plină activitate şi ni se părea că "dincolo" era grozav. Am crescut cu filmele şi cu muzica de la televiziunea lor şi chiar şi astăzi ascult cu mare plăcere muzica scrisă de compozitorul basarabean Eugen Doga.

După revoluţie, am participat la entuziasmul frenetic al "podurilor de flori" peste Prut. Cred cu convingere că, dacă ar fi trebuit vreodată să se facă unirea dintre România şi Basarabia, acela a fost cel mai potrivit moment, pe care, din nefericire l-am ratat. Ar fi fost o unire construită de popor, nu de politicieni. Atunci oamenii chiar erau dornici să se cunoască, să recupereze zecile de ani în care au fost despărţiţi. Familia noastră şi-a făcut o mulţime de prieteni în raionul Cahul, pe care eu i-am vizitat pentru prima dată cu ocazia Crăciunului lor, sărbătorit de ei pe stil vechi. Nu vreau să mă exprim în clişee, dar am întâlnit acolo oameni simpli însă foarte primitori, amabili şi curioşi să afle cum era pe la noi.

Ce cred eu că s-a greşit în toţi aceşti ani? România, pe de o parte, nu a tratat niciodată Basarabia ca pe un partener cu drepturi egale, ci, mai degrabă ca pe o proprie anexă. Conceptual, nu s-a vorbit de o unire propriu-zisă, din care ar fi urmat să ia naştere o nouă structură, ci de o alipire, din care una dintre părţi, în acest caz, Basarabia, urma să fie contopită, dispărând ca entitate. România a greşit şi prin exces de generozitate, oferind fără să ceară în schimb gesturi concrete. De exemplu, a dat burse de studii şi paşapoarte româneşti cu o prea mare uşurinţă, nepretinzând nimic, poate doar o mână de voturi pentru politicianul de moment, fără a avea o strategie pe termen lung.

Ce îi pot reproşa Basarabiei? Atitudinea de eternă logodnică, peţită şi la stânga şi la dreapta, confuză şi indecisă, într-o stare de apatie şi amorţeală continuă, nostalgică după vremuri demult apuse. În prezent cred că Moldova priveşte mai departe, România nu mai este de actualitate, alegerea pe care va trebui să o facă va fi de această dată între Europa şi Rusia.

Revenind la filmul de mai sus, "Nuntă în Basarabia", vă invit călduros să îl vizionaţi, este presărat cu numeroase scene memorabile, cum ar fi aceea a schimbării şinelor de tren între cele două ţări, sau scena coborârii  de la etaj, cu macaraua. De o veselie molipsitoare mi se pare şi coloana sonoră care ne însoţeşte pe tot parcursul "peliculei".

Labels: , ,