Anul acesta, la începutul lunii octombrie, s-au împlinit zece ani de când locuiesc în Italia. Zece ani! Când au trecut oare?
Fac parte din categoria românilor plecaţi la studii în străinătate. Îmi amintesc şi acum momentul în care am trimis candidatura, prin fax, pentru a urma un curs de master în înalte studii europene, într-o instituţie din Italia. Am completat formularul acela într-o doară (nu or să mă aleagă chiar pe mine!) şi l-am trimis cu câteva minute înainte de expirarea termenului. Mi-am continuat apoi existenţa obişnuită, neaşteptând şi nesperând nimic, până în momentul în care am primit un telefon prin care primeam vestea cea mare.
A urmat un consiliu de familie rapid, prin care decideam unanim să răspund pozitiv invitaţiei. Zilele acelea au fost pline de tensiune şi speranţă, entuziasm şi îndoială, bucurie şi tristeţe. E ca atunci când eşti conştient că trăieşti nişte clipe unice şi ireversibile, care îţi vor marca întreaga existenţă.
Nu a fost uşor să decid, să las în urmă totul şi să încep o experienţă nouă. Pasul pe care urma să îl fac presupunea un sacrificiu foarte mare, şi oricât v-aş povesti aici că setea de ştiinţă şi dorinţa de a face carieră m-au determinat să aleg drumul pribegiei, ar fi doar parţial adevărat. În realitate aveam nevoie de o schimbare în viaţa mea, simţeam că spaţiul în care vieţuiam era mult prea strâmt, că evoluţia lucrurilor era mult prea lentă; vroiam să cuceresc lumea, să dobândesc puteri prin care să îi schimb pe alţii. Nu mi-a lipsit niciodată nimic, afectiv şi material, însă nu mai suportam să văd bătrâni săraci şi umiliţi cerşind în staţiile de metrou, să văd copii înfometaţi pe străzi, mizerie, violenţă, funcţionari publici mediocri şi aroganţi, neavând totuşi nicio putere să îndrept lucrurile.
Cu o viză de Italia obţinută cu mare greutate, urma să ajung în Eldorado după aproape două zile de mers cu trenul, timp suficient pentru a-mi usca lacrimile şi a-mi face ordine în gânduri. La destinaţie, mă aşteptau un staff simpatic şi amabil, care m-a instruit asupra noii mele vieţi, şi o colegă de cameră de origine italiană, care urma să devină sora pe care nu am avut-o niciodată.
A fost un an foarte greu dar în acelaşi timp foarte frumos. Mi-am făcut mulţi prieteni, proveniţi din toate colţurile lumii. Aveam un regim de studiu şi de viaţă foarte strict, rigid chiar, dar în acelaşi timp stimulativ. Conştientizam faptul că nimic nu mai avea să fie ca înainte.
Odată terminat cursul, am revenit în ţară, mi-am reluat activitatea, însă dorinţa mea era de a pune în practică ceea ce învăţasem în aproape un an de studii. Reacţia celor cu care am intrat în contact a mers de la indiferenţă ("ne pricepem şi noi la asta") la neputinţă ("nu ne permitem să vă oferim un salariu pe măsura pregătirii dumneavoastră").
A sunat din nou telefonul, am primit din nou o propunere, de data aceasta pentru a face un stagiu. Mi-am făcut din nou bagajul şi am plecat din nou. Trebuia să fie o experienţă temporară, care s-a transformat într-un contract de muncă pe perioadă nedeterminată.
Ce am câştigat şi ce am pierdut în aceşti zece ani? Am avut parte de experienţe profesionale interesante, am văzut cum este să trăieşti în normalitate, să fii respectat pentru ceea ce ştii şi ce faci, indiferent de unde vii. Am cucerit lumea, dar nu aşa cum îmi imaginam, ci doar călătorind. Nu am făcut averi, nici nu am căutat asta. Am descoperit ce înseamnă să fii o minoritate etnică şi religioasă şi am învăţat să preţuiesc mult mai mult ceea ce aveam. Ce am pierdut? Lista este mult prea lungă, merge de la mirosul mării până la petrecerile cu prietenii la iarbă verde, de la colindele din seara de ajun la bucuria de a vedea primăvara primele stoluri de cocori, ca să nu mai pun la socoteală momentele în care persoanele dragi mie au fost în suferinţă iar eu nu le-am stat aproape.
Ce detest din tot sufletul? Urăsc să citesc articole prin care o parte a presei ne atribuie denumirea batjocoritoare de "căpşunari" şi articole în care se prezintă statisticile privind sumele trimise în ţară de românii care trăiesc în străinătate ("românii stabiliţi în străinătate au ajuns la fundul sacului: au trimis acasă doar două miliarde de Euro").
Nu am să sărbătoresc în niciun fel această cifră rotundă. Sentimentele mele merg de la recunoştinţă pentru tot ceea ce am primit aici, la furie împotriva a ceea ce mi-a fost negat acasă, iar uneori mă întreb cum ar fi fost viaţa mea dacă nu aş fi trimis pe ultima sută de metri, acum zece ani, acea scrisoare de candidatură.
Labels: experienţe, navetişti, Români în Italia, viaţa în Italia
