Peste puţin timp "terminăm" primul an de liceu. Vorbesc la plural, ca mulţi părinţi pe care i-am tot auzit spunând de-a lungul timpului: "facem la oliţă", "mergem la grădiniţă", "avem teză la matematică", "avem BAC" sau "avem banchet". În realitate, doar un membru al familiei noastre termină în curând echivalentul clasei a IX- a.
"Mare lucru", veţi spune."Şi aşa în Italia nu se face carte", vă veţi gândi. Asta pentru că în România circulă o legendă metropolitană conform căreia în Italia nu s-ar face carte.
Se face carte, încă foarte multă, depinde însă în primul rând de ceea ce vrei să faci în viaţă.
Să o luăm cu începutul: în ultimul an de gimnaziu, profesorii diriginţi, în urma consultării celorlalţi profesori, dau părinţilor fiecărui elev o fişă cu sugestii privind tipul de instituţie pe care elevul ar trebui să o urmeze. Această recomandare ţine cont de rezultatele elevului respectiv la toate materiile, de aptitudini şi de ceea ce doreşte să urmeze în viaţă: dacă vrea să urmeze o facultate, este îndreptat către un liceu, dacă însă doreşte să înveţe o meserie, este îndrumat către un Institut tehnic, agricol, turistic sau către Şcoala de contabili.
După un examen de capacitate compus din probe scrise şi orale la aproape toate materiile, copilul merge mai departe, pentru a continua cel puţin învăţământul obligatoriu (16 ani). Nu există examen de admitere la liceu. În funcţie de înclinaţii sau uneori doar în funcţie de ambiţii, absolvenţii de gimnaziu se înscriu la un liceu sau la un institut tehnic, la secţia dorită. La liceu, dacă au înclinaţii pentru materiile umaniste, vor alege liceul clasic, unde vor face câteva ore de greacă antică pe săptămână şi cam tot atâtea de latină, vor învăţa pe rupte şi vor putea urma fără probleme, odată terminat liceul, facultatea de medicină sau facultatea de drept. Dacă însă au înclinaţii pentru materiile exacte şi vor să devină ingineri sau economişti, vor opta pentru liceul ştiinţific, unde vor face multă matematică, fizică, ştiinţe, informatică dar şi destulă latină. Se "salvează" de la învăţarea limbii latine doar cei de la ştiinţe aplicate. Trebuie precizat că în Italia limba latină este considerată o materie foarte importantă, care te ajută să ai o gândire logică, să înveţi, să faci conexiuni... Într-un cuvânt, dacă în şcoală nu ai făcut măcar un pic de latină, nu eşti considerat intelectual adevărat.
Există şi licee cu profil vocaţional, unde merg cei cu adevărat talentaţi în materii artistice, sportive sau pentru cei ce doresc să devină învăţători şi educatori.
Cei care vor să devină agricultori vor merge la institutul agricol, unde vor învăţa să împartă un teren, să îl semene şi să îl recolteze, vor şti soiurile de plante, care sunt dăunătorii acestora şi cum pot fi combătuţi. Există foarte multe institute tehnice - şcoli de meserii- unde elevii au o pregătire cu precădere de tip practic.
Noi am optat pentru un liceu ştiinţific. Încă din primele luni, trei dintre colegii fiului nostru au cerut transferul, de la liceu la institut tehnic, pentru că nu făceau faţă exigenţelor. La sfârşit de an, e ca după o bătălie, se numără victimele: trei transferaţi, trei repetenţi, câţiva amânaţi pentru toamnă. Acelaşi lucru se întâmplă şi la liceele clasice, unde, după doi ani, din clasa iniţială mai rămâne doar o jumătate din numărul iniţial de elevi, ceilalţi pierzându-se pe drum. În Italia, la liceu şi la facultate se aplică principiul: "Intră cine vrea, termină cine poate".
Câteva curiozităţi privind şcoala în Italia:
- nu există industria meditaţiilor, iar profesorii fac vara, gratis, cursuri de recuperare cu elevii amânaţi (corigenţi);
- nu se dau atenţii la şcoală: mă gândesc cum ar reacţiona vreuna dintre profesoarele copilului meu dacă m-aş duce să îi duc o pungă de cafea sau un cadou, cred că ar chema carabinierii;
- nu se dau flori profesoarelor: în mod excepţional, se pot oferi aranjamente florale, din partea clasei, la încheierea ciclului de studiu;
- fondul clasei se dă în mod voluntar (în realitate e obligatoriu), o singură dată pe an;
- notele sunt trecute în registrul electronic (la care părinţii au acces de pe computer, cu introducerea unui id şi a unei parole), unde sunt înregistrate absenţele şi alte comunicate şcoală-părinte;
- pe timpul celor 5 ore de şcoală (de la 8 la 13) există o singură pauză de zece minute, în care elevii merg la toaletă, mănâncă; între o oră şi alta profesorii se schimbă "din mers";
- se fac ore sâmbăta;
- nu există oră de dirigenţie, există doar un profesor coordonator de clasă;
- nu există materii importante şi materii mai puţin importante, indiferent de secţie: se învaţă istoria, geografia, istoria artei, la fel de mult ca italiana, matematica sau fizica.
Am să vă povestesc într-un articol viitor despre sistemul de notare din Italia, un mister pe care nu am reuşit să îl desluşesc nici după câţiva ani de eforturi.
Şi cum nu mai e mult şi se termină anul şcolar, am să închei cu câteva imagini din "Gazzetta di Parma", care ilustrează tradiţia bătăii liberatorii cu ouă, făină şi apă, din ultima zi de şcoală:
Alte imagini aici:
Ultima zi de liceu- ziarul La Repubblica, ediţie locală
Labels: învăţământ, Români în Italia, Şcoală, viaţa în Italia
