În societăţile
consumiste, produsele sunt ambalate în mod cât mai elaborat, atât din motive ce
ţin de siguranţă cât, mai ales, din motive de marketing. Chiar şi după mici achiziţii, te trezeşti că ai
acumulat o cantitate enormă de deşeuri de care nu mai ştii cum să faci să te
debarasezi.
În oraşele mari,
primăriile, prin societăţi desemnate, încearcă să rezolve problema gunoiului
excesiv prin adunarea diferenţiată a acestuia. În Parma, plasticul şi sticla se
pun în recipiente galbene şi se expun,
de două ori pe săptămână, în faţa porţii. Tot în faţa porţii găseşti şi
tomberonul albastru- pentru hârtie – împreună cu cel maron- pentru deşeuri
organice. Aparatura electrocasnică este „ridicată” la cerere, suni la un număr
gratuit şi îţi sunt comunicate ziua şi intervalul orar când pot trece să ridice
aparatul respectiv. Bateriile consumate sunt considerate deşeuri periculoase,
ca şi medicamentele, şi sunt duse în centre speciale.
Teoretic, toate
bune şi frumoase, numai că trebuie să fii foarte atent în selectarea deşeurilor: hârtia se pune la bidonul albastru, numai să
nu fie murdară de ulei; cartoanele de lapte UHT
au primit de puţin timp undă verde pentru bidonul de plastice şi sticlă,
până acum nu erau considerate reciclabile, tubul de la pasta de dinţi, chiar
dacă e din plastic, nu e reciclabil, etc. Pentru a le face viaţa mai uşoară,
locuitorilor le este pus la dispoziţie un soi de dicţionar unde pot verifica,
în ordine alfabetică, despre ce tip de deşeu este vorba şi unde îl pot arunca. Am
descoperit că firele de păr nevopsite se aruncă la organice, în timp ce părul
vopsit la nereciclabile, ca şi plasele de ţânţari sau periuţele de dinţi şi
săpunul.
Cum maşina trece de două ori pe săptămână, trebuie musai
să scoţi „plasticele” marţi seara, altfel trebuie să aştepţi până vineri.
Veţi spune: aduni
hârtia, eşti conştiincios, vei avea o
reducere de taxe. Greşit!
Locuitorii, din respect pentru mediul înconjurător, pentru natură şi
generaţiile viitoare, fac selecţia deşeurilor, dar plătesc în plus şi taxe
destul de mari pentru distrugerea acestora (o familie de două persoane, pentru un apartament de 100 mp plăteşte circa 240 Euro pe an doar pentru gunoi).
În Elveţia a fost inventat un sistem foarte ingenios. Trebuie
să pui deşeurile nereciclabile în nişte saci speciali, pe care îi cumperi din
magazine, la un preţ ridicat, ce
reprezintă practic o suprataxă pe gunoi:
cu cât cantitatea este mai mare şi sacul pe măsură, cu atât plăteşti mai mult. Oamenii
sunt obligaţi astfel să facă o selecţie cât mai mare a deşeurilor, încercând să
recicleze tot mai mult. Cei care greşesc, primesc amenzi foarte aspre. Se poate
întâmpla să auzi în Nordul Italiei anumite legende metropolitane conform cărora în localităţile transfrontaliere dintre Italia
şi Elveţia unii elveţieni vin să facă activităţi de contrabandă, dar nu cu
ţigări sau alcool, ci cu pungi de gunoi pe care le aruncă la tomberoanele italiene pentru a evita taxele sau amenzile.
Labels: viaţa în Italia
